Life is about moments

Dragă cititorule, nu ştim care ţi-au fost aşteptările când ai apăsat butonul spre această pagină, nu ştim ce poveste îţi doreai să citeşti, dar sperăm că nu va fi un timp irosit şi că, povestea noastră va putea, măcar într-o mică măsură, să te facă să crezi mai mult în visurile şi puterile tale.

Verbele sunt la plural pentru că noi suntem doi, Mustafa şi Raluca. Noi am crezut în povestea Conacului Törzburg şi noi i-am dat viaţă. De la bun început trebuie să ştii că viaţa noastră stă sub semnul unui crez simplu, redat printr-o sintagmă, deja mult prea des folosită în zilele de azi – life is about moments (în viață contează momentele).

Connecting the dots

Privind spre trecut, înţelegem acum că Povestea Conacul Törzburg este ceva care vine din copilăriile noastre. Amândoi am avut o copilărie plină de bucurii, de joc şi joacă, de libertate şi de năzdrăvănii. Probabil de aici a apărut această bucurie de a preţui momentele. Copilăria mea (Raluca) este legată de Bran, Braşov şi locurile din împrejurimi. Aici am copilărit şi aici s-a format omul cel de azi.

Nu întâmplător a fost faptul că amândoi am făcut studii în sfera turismului. Crezul acesta că viaţa este despre momente ne-a îndreptat spre o carieră în turism, domeniul unde clipa contează, unde oamenii se refugiază pentru o periodă extrem de scurtă după perioade lungi de muncă. Eu (Raluca) am absolvit ciclul de licenţă în Manchester, unde am obţinut Postgraduate Diplomă în Hospitality – Manchester Metropolitan University şi am aprofundat acest domeniu absolvind Master of International Business in Hospitality Management – Cesar Ritz University – Switzerland. Nu e întâmplător ca aici, toți studenții, respiram acest gând al familiei Ritz “People create memories, not things.” (oamenii crează momente, nu lucruri), afirmație rămasă în istorie ca apaținând lui Simon Cooper, președinte al Ritz-Carlton Hotel Company.

Nici nu am reuşit să înţelegem bine când s-au terminat studiile de specialitate, că am și început să trăim pe viu ceea ce înseamnă – life is about moments – şi în profesia turismului. Pentru o perioadă (cumulată) de peste 40 de ani, am făcut momentele mai frumoase pentru milioane de turişti lucrând pentru hoteluri internaţionale de cinci stele: Sheraton Dongguan China, Sheraton Ankara Turcia, Royal Caribbean Internaţional – luxury cruise line, Ramada Mersin Turcia, Tugcan Hotel Gaziantep, Knidos Resort Hotel Marmaris, Cappadocia Dedeman Hotel, Royal.

Conacul Törzburg

De mult aveam acest vis, de a construi un loc al experienţelor desăvârşite după crezul şi imaginaţia noastră. Visul acesta a început să prindă viaţă în 2017 când ne-am întors în Bran, pornind povestea Conacului Törzburg. Nu a fost uşor, timp de un an, am pus cărămidă, lângă cărămidă pentru a crea ceea ce este astăzi Conacul Törzburg. Am ales să reconstruim un conac vechi din Bran şi, împreună cu Victor, curajosul arhitect care a acceptat această provocare, am lucrat asiduu pe tot parcursul anului 2017. Ştiam că e mai greu să reconstruieşti decât să construieşti de la zero, însă nu ne-am imaginat că vom munci cu atâta intensitate. La mai bine de un an de la primele acţiuni pe şantier ne aflăm în ziua în care vorbim despre deschidere. Bucuria e imensă, iar nerăbdarea de a deschide porţile, de a dărui momente celor care poposesc în Bran, o amplifică.

Acest an, de muncă nesfârşită pentru a da aripi unui vis, a fost cel mai important din viaţa noastră, cel puţin până acum. Cu multă pasiune, cu maximă încăpăţânare şi cu spiritul perfecţionist al arhitectului, am lucrat la crearea unui loc unic în Bran. Am luptat pentru fiecare detaliu, pentru cele pe care oaspetele le vede, le simte, le aude sau pe care nici măcar nu şi le imaginează. Scopul nostru a fost să construim experiența completă în Bran, pentru a putea dărui momente unice, de împlinire. Bucuria reală este cea care durează şi trece dincolo de sfera plăcerii. Prin tot ce am construit la Törzburg am căutat să oferim cadrul perfect pentru a trăi bucuria care durează.

Privită din exterior, povestea noastră, adică a Conacului Törzburg, este despre libertate, despre puterea de a crede într-un vis şi despre bucuria de a trăi fiecare moment din viaţa noastră. Sunt foarte multe de spus, promitem să le spunem pe toate tuturor celor care ne trec pragul şi sunt curioşi să afle povestea noastră. 

Viaţa este despre a dărui

Dragă cititorule, trebuie să ştii că suntem la câteva zile înainte de a deschide oficial porţile noastre, suntem emoţionaţi şi fericiţi şi scriem aceste rânduri cu gândul că, dacă reuşeşti să crezi cu adevărat în ceva, cu siguranţă vei reuşi să-ți împlinești visul. Îţi mulţumim că ai citit aceste rânduri și sperăm să ne vedem curând în Bran, pentru a putea povesti față în față despre bucuria de a dărui momente.

Raluca și Mustafa

The post Despre noi appeared first on Conacul Törzburg.

Mănăstirea Bran

Din Bran apuci drumul spre Rucăr şi pe prima Vale, pe Simon mergi tot înainte, cam 8 km. Undeva pe Vale, după ce ai făcut câţiva km, un drum o apucă spre stânga, spre versantul care mărgineşte valea spre răsărit. Drumul urcă până pe culme unde e aşezat şi Schitul Bran.

Aici ne-a plăcut priveliştea. Locul e înalt şi îţi dă posibilitatea să vezi de sus toate satele dinspre Piatra Craiului: Ciocanu, Şirnea, Măgura şi Peştera. Dincolo, se vede Masivul Piatra Craiului. Am în minte apusul pe aceste semeţe culmi. O lumină blândă, caldă, inundă tot platoul. Aproape că nu poţi privi spre Piatra Craiului căci soarele îşi aruncă ultimele raze. Aproape, în vale, grajdurile văcuţelor rămân în umbră.

Minunăţia e că vezi şi dincolo, spre răsărit. Acolo se văd Bucegii, o parte din ei. Undeva în zare se vede şi o parte din Bran, iar dincolo de el se zăreşte câmpia Transilvaniei ca un platou neted şi brăzdat de case. Aici eşti la adăpost, poţi privi departe şi eşti departe, căci din Bran până aici e cale pentru o armată de pedestraşi şi chiar şi pentru un călăreţ. Mereu îmi imaginez cum era în Evul Mediu cum erau privilegiați locuitorii acestor sate aflate la înălţime, pentru că vedeau tot şi pentru că aveau adăpost.

La Mănăstirea Bran trebuie să veniţi pentru panoramă, e cel mai bun dintre locurile uşor accesibile din care puteţi vedea Creasta Pietrei Craiului şi satele de la poalele ei.

În funcţie de anotimp, culorile se schimbă aici şi spectrul este unul foarte larg. La fel şi mireasma şi chiar şi blândeţea vântului. Am ajuns aici într-o toamnă târzie, coborând pe bicicletă dinspre Bucegi, mai exact din Şaua Strungă. Ne-a prins ploaia, o ploaie rea şi rece şi multă. Am ajuns aici, în Simon, când se liniştea. Am urcat apoi spre Mănăstirea Bran, pentru a vedea totul de sus. Puteam vedea departe şi jocul de lumini şi de nori era plăcut. Parcă te făcea să te simţi mic, dar îţi dădea putere.

Tot de aici încep multe trasee, pe vale în sus ajungi rapid în Bucegi prin şaua Strunga sau chiar la Omu pe Valea Gaura – un traseu mai greu şi interzis iarna.

Despre Mănăstirea Bran nu v-am spus prea multe. E înainte de toate un loc de veghe, care aduce pacea în toate cele 4 zări. E şi un loc de linişte unde poţi să mai ajungi din când în când. Această mănăstire este una mică, modestă, întemeiată în 2006 sub formă de schit şi transformată mai târziu în mănăstire. A fost ridicată în cinstea soldaţilor căzuţi aici, în luptă, în Primul Război Mondial. Acoperită cu șiță, zidită şi văruită într-un alb curat, se armonizează cu locul şi cu liniştea lui.

Mai multe informaţii despre acest lăcaş de cult întemeiat pe Culmea Balaban (aşa e numele acestui platou) veţi găsi în pagina oficială.

Cât despre loc, mereu e o oază, de linişte, de frumos, de vibraţie, de reîncărcare.

Articol scris de: Alexandru – Pure Romania

Fotografie – Pure Romania

The post Mănăstirea Bran appeared first on Conacul Törzburg.

Poiana Braşov

Şi eu, ca mulţi oameni, am avut greşita impresie că Poiana Braşov este o destinaţie turistică de iarnă şi că aici poţi numai să schiezi şi să te bucuri de ceea ce zăpada şi pârtiile au de oferit. Nimic mai greşit! Poiana Braşov are un potenţial turistic mult mai mare şi este accesibilă turiştilor în orice anotimp. Trebuie să recunosc că şi eu am ajuns pentru prima dată în Poiană într-o iarnă şi prima amintire care mă leagă de acest loc este evident una plină de zăpadă. Ramurile brazilor atârnau sub greutatea unei zăpezi albe şi imaculate. Parcă aici era mai albă decât oriunde. Pârtiile mişunau de oameni. Totul era în mişcare şi în alertă. Am rămas fascinată de această lume care mi se desfăşura în faţa ochilor. De schiat nu ştiam să schiez (nici până în ziua de azi nu am învăţat), dar a fost de ajuns să privesc schiorii ca să ştiu că m-am îndrăgostit de acest loc altfel.

Credeam că Poiana Braşov este o zonă moartă în celelalte anotimpuri, dar m-am înşelat amarnic. Aveam să descopăr mulţi ani mai târziu ca această zonă poate fi vizitată şi vara la fel de bine sau primăvara. Nu pot să vă recomand un anotimp anume. Fiecare are farmecul lui. Parcă de fiecare dată când revin aici descopăr că pădurea arată altfel, ca natura se aude altfel.

La Poiană se poate ajunge foarte uşor cu maşina din Braşov. Dar farmecul cel mai mare este să descoperi Poiana Braşov la pas. Să îi admiri fiecare traseu, să ai timp să zăboveşti şi să respiri natura pură şi veselă care te înconjoară. Şi că tot veni vorba de mersul pe jos de aici se poate ajunge după ceva efort şi mers pe munte la cabana de pe masivul Postăvaru. Priveliştea pe care o ai de pe Postăvaru nu se poate descrie în cuvinte. Trebuie să mergi acolo ca să vezi cu ochii tăi minunea care ţi se desfăşoară la picioare (cabana se află la o altitudine de 1600 m). Cel mai tare este dimineaţa. Niciodată nu mi-am băut cafeaua într-un loc mai frumos şi cu o privelişte mai minunată decât aici. Efortul pe care l-am depus la urcare a meritat din plin. Postăvaru este genul ăla de masiv care te face să vrei să revii aici de fiecare dată. Pentru cei care sunt mai comozi există şi varianta de a ajunge aici cu maşina.

Pentru cei care sunt mai familiari cu muntele şi care sunt fani ai drumeţiilor există un traseu numit Pietrele lui Solomon. Trebuie să recunosc că aici nu am ajuns încă, dar presupun că este ceva asemănător cu Cetăţile Ponorului din Apuseni. Drumul este greu. Un urcuş pe munte, pe o potecă îngustă, înconjurată de vegetaţie şi stânci golaşe care parcă se încălzesc la soare. Când ajungi în vârf însă poţi spune cu mâna pe inimă că ai toată lumea la picioare. Priveliştea care ţi se desfăşoară în faţa ochilor merită fiecare pas făcut pe cărăruia care suie pe muntele stâncos.

Dacă vrei să rămâi mai aproape de pământ şi să vezi altceva în Poiana Braşov, recomand biserica de lemn Sf. Ioan şi Peştera Valea Cetăţii. Biserica este una asemănătoare celor din Maramureş. Am rămas profund uimită de stilul de construcţie, interior mic, turla înaltă, lemn, şindrilă, exact contrar obiceiurilor locului. Dacă ne uităm în jur, în Braşov, predominante sunt bisericile fortificate. Cumva însă şi-a făcut loc această superbă bisericuţa aşezată într-o poieniţă de la poalele Postăvarului, înconjurată de brazi semeţi care îi ţin strajă zi şi noapte. O minunăţie de lăcaş de cult care sparge barierele zonei în care se află. Aici liniştea sufletească se combina perfect cu cea spirituală pentru a te transpune într-o altă lume, una de vis, simplă, unde timpul are răbdare şi vremurile trec leneşe. Timpul are răbdare şi în Peştera Valea Cetăţii. Aici lucrurile se mişcă cu încetinitorul, formaţiunilor carstice luându-le câteva sute de ani să iasă la iveală. Peştera nu este mare, dar este spectaculoasă şi se bucură de o acustică desăvârşită. Dacă aveţi ocazia să ajungeţi aici când se organizează concerte de muzică clasică şi jazz, o să vă bucuraţi din plin de ceea ce are de oferit peştera.

Una peste alta, Poiana Braşov este o zonă montană care le poate oferi turiştilor o mulţime de posibilităţi de relaxare. Pe mine mă surprinde de fiecare dată plăcut. Şi dacă nu ajungi aici iarna, chiar se merită să încerci să descoperi şi altceva decât pârtiile de schi. Nu sta pe gânduri şi încearcă să descoperi natura care te înconjoară şi priveliştile pe care aceasta ţi le oferă. Poiana Braşov este un punct turistic important pe harta României, un punct turistic care are un loc special în inima mea şi la care revin cu drag ori de câte ori am ocazia.

Articol scris de: Andreea – Toud

Fotografie – Pure Romania

The post Poiana Brașov appeared first on Conacul Törzburg.

Rezervaţia de urşi Zărneşti

Când am auzit prima dată de Rezervaţia de urşi din Zărneşti mi-am amintit instant de o întâmplare de acum câţiva ani. Eram pe terasa din micul oraş de munte unde locuiesc, când am fost abordată de doi turişti străini care după ce s-au lămurit cam pe unde au poposit au povestit ceva ce pe mine m-a şocat mai tare decât pe ei. După ce au relatat ei entuziasmaţi cum au văzut la munte o ursoaică cu pui în libertate şi i-au făcut poze a venit întrebarea capcana: “La voi ursii trăiesc în pădure?” Dar unde să trăiască ursii dacă nu în pădure? Or mai fi vreo 2-3 pe la vreun zoo, dar, cu siguranţă, majoritatea urşilor din România trăiesc fericiţi în mediul natural, aşa cum au făcut-o dintotdeauna. Ei bine, iată de ce am fost un pic neîncrezătoare când am auzit de rezervaţia de urşi de la noi din ţară.

Am început să caut detalii despre Libearty, aşa cum se numeşte rezervaţia, şi am înţeles instant că scopul ei nu era de a îngrădi urşii, ci de a-i ajuta. Rezervaţia de urşi este relativ nouă, deschisă în 2005 şi vizitabilă abia din 2008. Libearty îşi propune să găzduiască şi să reintegreze în natură urşi care au fost ţinuţi în captivitate. Vizitarea rezervaţiei se face în condiţii speciale pentru că cei de acolo ţin foarte mult să le explice turiştilor ca rezervaţia nu este o grădină zoologică.

Acum imaginează-ţi 69 de hectare de rezervaţie cu pădure, iazuri şi izvoare, protejată de munţii Carpaţi (rezervaţia este situată aproape de Braşov, la poalele munţilor). Iubitorii de urşi au vrut cu tot dinadinsul să facă aceste animale frumoase să se simtă aici ca acasă. Şi cred că au reuşit din plin. Ca să se asigure că urșii nu sunt foarte stresaţi de turişti, şi că nu există un aflux aşa mare de oameni dornici să vadă urşii, cei de la Libearty au montat o cameră care transmite imagini live. Deci dacă nu te încumeţi să mergi la faţa locului să vezi ursuleţii, o poţi face şi de acasă. Dar cel mai bine ar fi să trăiţi experienţa pe viu. Cu siguranţă nu veţi fi dezamăgiţi. Nici eu nu mai fusesem. A fost o experienţă plăcută să văd urşi aşa de aproape, fără să mă tem că o să fiu atacată. În plus, fiecare urs are o poveste foarte tristă în spate, majoritatea fiind salvaţi de prin diverse locuri unde erau ţinuţi în condiţii mizere şi erau folosiţi drept motiv de distracţie. Dar un ghid are suficientă răbdare cât să le povestească tuturor vieţile traumatizante pe care urșii le-au avut înainte să ajungă aici.

Am avut norocul ca atunci când am ajuns la rezervaţie, unul dintre urșii bruni să se bălăcească cu poftă în lacul special amenajat. Aşa de fericit era! Se citea pe chipul lui că aici este în siguranţă, că vremurile grele sunt de mult apuse, că întreaga lume este a lui. Este destul de dificil să vezi toţi urşii, dar mie unul mi-a fost de ajuns. Am înţeles că ar trebui să le mulţumim celor de la centru pentru munca pe care o depun ca aceste animale să fie în siguranţă.

Pentru România, termenul de rezervaţie pentru urşi este unul nou. În afară de rezervaţia de zimbri, noi nu punem, din păcate, aşa mare preţ pe rezervaţii de animale. Dar pasul a fost făcut de către cei de la Zărneşti şi sperăm că în viitor vor apărea mai multe asemenea zone în care animalele să crească şi să se dezvolte în mediul lor natural.

Articol scris de: Andreea – Toud

Fotografie – Elizabeth Meyers

The post Rezervația de urși Zărnești appeared first on Conacul Törzburg.

Peştera Valea Cetăţii

Deşi trebuie să recunosc că îmi place mai mult să merg pe crestele munţilor, am reuşit să văd câteva peşteri superbe de la noi din ţară. Majoritatea le-am văzut prin Apuseni unde solul calcaros permite formarea de caverne absolut minunate. De Peştera Valea Cetăţii nici măcar nu auzisem. Nu am citit despre ea şi nu aveam nicio informaţie atunci când ne-am hotărât să o vedem. Singurul motiv pentru care am ales să vizităm peşteră a fost că era aproape de Cetatea Râşnovului şi de Dino Parc.

Cam toate peşterile pe care le-am văzut au parcare exact la intrare, deci nu apuci să vezi prea multe în jur. Dar aici lucrurile stau diferit. Există două variante. Fie laşi maşina în parcarea mare de unde începe drumul de acces către cetate, fie la poalele muntelui unde este formată peştera. Oricare variantă ai alege-o, tot mergi pe jos de la drumul principal şi până la intrarea în peşteră.

Noi nu am avut de ales, pentru că pe drumul principal se desfăşura un maraton, şi a trebuit să lăsăm maşina în parcarea principală. Cu atât mai bine pentru că drumul ne-a oferit o plimbare mai mult decât plăcută. Având de o parte şi de alta pădure, liniştea era întreruptă doar de cântul vesel al păsărilor şi de trecerea câte unui participant la concurs. În rest, a fost exact ca atunci când mergeam pe munte cu ai mei, aer curat, linişte, o posibilitate să fii tu cu tine şi să îţi pui gândurile în ordine.

După aproximativ un kilometru de mers pe jos am ajuns la o parcare improvizată pe marginea drumului. Aici o doamnă vindea borcanele de dulceaţă şi şerbet, naturale 100%, făcute de mâinile ei muncite, din fructe culese dimineaţa pe răcoare când încă mai au pe ele picături de rouă. Ea n-a spus că drumul spre peşteră se continuă prin pădure. Într-adevăr, accesul la Peştera Valea Cetăţii se face prin pădure, mergând cam 20 de minute de la drumul principal. Pentru cei care nu sunt obişnuiţi măcar cu ceva mişcare de bază, drumul ar putea părea o corvoadă, deoarece de la drumul principal şi până la peştera tot urci prin pădure pe o potecă relativ amenajată. Pentru mine a fost raiul pe pământ. Mi-a adus aminte de traseele pe care le făceam, copil fiind. Aici nu îţi auzi decât propria respiraţie. Atât de concentrat eşti ca să nu calci greşit, iar liniştea pădurii este atât de profundă, încât nu te auzi decât pe tine.

Odată ajunşi la intrarea în Peştera Valea Cetăţii, cu respiraţia mai mult întretăiată decât ne aşteptam (urcuşul a fost un pic mai dificil decât mi-am imaginat, probabil că lipsa de mişcare şi-a spus cuvântul), ne-a întâmpinat o răcoare plăcută. Era undeva prin iunie şi destul de cald afară, vara în toată regulă cu temperaturi de peste 30 de grade la orele prânzului, când am ajuns noi la peşteră. Aici alţi turişti aşteptau cuminţi să iasă grupul din peşteră. Turul nu durează mult, Peştera Valea Cetăţii fiind una relativ mică. Câţiva dintre cei care îşi aşteptau rândul au renunţat la a mai vizita peştera atunci când şi-au dat seama cam cât de frig este înăuntru şi cam cât de neadecvat sunt îmbrăcaţi. Mi-am adus aminte de o întâmplare haioasă de la Peştera Meziad unde un turist a renunţat să mai intre după ce a văzut că înăuntru este întuneric şi nu avem decât nişte lumini slabe de la 5 lămpi cu carbid, dar asta este o altă poveste frumoasă.

Am aflat că Peştera Valea Cetăţii este una mică, mult mai mică decât cele pe care le văzusem deja. Este o peşteră descoperită acum vreo 60 de ani, luminată cu leduri care sunt prietenoase ecosistemului de peşteră. Cel puţin aşa ne-a spus ghidul, un băiat tânăr care era deschis la orice întrebare. Până aici nimic nu m-a impresionat, dar când am ajuns în partea centrală a peşterii lucrurile au luat o întorsătură absolut neaşteptată. Ghidul a urcat pe un podium pentru a ne prezenta detalii despre micuţa peştera. Informaţia care mi-a atras atenţia a fost ca aici se ţin concerte de muzică clasică. Asta într-adevăr este ceva ce nu mai auzisem până atunci. Concerte într-o peşteră. Se pare că acustica oferită de sala mare a peşterii este perfectă pentru muzică. Mai mult decât atât, turiştii pot face şi tur speologic al celorlalte galerii. Dar pentru asta îţi trebuie programare, pentru că pachetul include, pe lângă ghid, şi un medic care să monitorizeze turiştii.

Dacă ai drum pe la Cetatea Râşnov, nu ezita să vizitezi şi Peştera Valea Cetăţii. O fi ea mică, dar drumul până acolo este cel puţin superb. Iar dacă aveţi ocazia să ajungeţi la peşteră atunci când sunt concerte (acestea sunt anunţate dinainte pe site-ul peşterii) cu atât mai mult merită să îţi rupi un pic din timp şi să te opreşti şi aici.

Articol scris de Andreea – Pure Romania

Fotografii: Stoica Adrian (FOX)

The post Peștera Valea Cetății, Râșnov appeared first on Conacul Törzburg.

Dâmbovicioara

Aici am fost pentru prima dată în copilărie. Veneam dinspre Câmpulung. Mă fascina acest culoar Rucăr-Bran, pentru copilul de atunci aici era raiul. Nu înţelegeam de ce nu ne mutăm acolo, imediat şi fără să privim înapoi. Casele vechi, din lemn, învelite cu șiță, aşezate ici-colo peste dealurile verzi, munţii Bucegi şi Piatra Craiului care înconjurau ca pe un cuib de vulturi aceste locuri, oamenii cumsecade, văile adânci – totul era fascinant pentru mine. Dacă mă uit înapoi cel mai mult mă impresionau pajiştile verzi aşezate minuţios pe colinele rotunjite. Se vedea aici măiestria Creatorului care dădea un sens deplin la tot.

 Drumul spre Dâmbovicioara a fost spectaculos. Din Rucăr trebuie să părăseşti DN-ul. Undeva spre Piatra Craiului (nu ştiam că acolo sunt, m-am prins mult mai târziu) un drum secundar străpunge două stânci imense pentru a-şi face loc. Aici sunt cheile Dâmbovicioarei. E frumos, e liniştit locul şi încă destul de puţin umblat de turişti. Drumul merge pe vale câţiva km buni. Ici colo mai poţi vedea şi câte o casă veche, de-a locului cu șiță şi cu prispă. După un drum şerpuit, undeva pe dreapta, răsare o scobitură mare în calcar. Aici e intrarea în Peştera Dâmbovicioara. Peştera s-a format în relieful calcaros prin acţiunea continuă a apelor. Este cea mai lungă din zonă, având 555 de metri. Partea deschisă publicului măsoară doar jumătate din lungimea totală. Ghidul povesteşte mereu cu mândrie cum a fost folosită de localnici pentru a se apăra de năvălitori, în Evul Mediu şi mai târziu precum şi de haiduci sau chiar de urşi.

Nu, nu e cea mai spectaculoasă peşteră, dar minunăţia e afară. Nu e musai să te întorci în Rucăr, de fapt, dacă eşti un pic curajos nici nu e indicat. În aval, la 1 km e satul Dâmbovicioara şi de aici porneşte spre culme un drum spre satele Ciocanu şi Șirnea. Drumul e proaspăt asfaltat (prima lui bucată) şi urcă versanţii abrupţi până spre culmile celor două sate. Priveliştea e foarte frumoasă. După ce străpungi satul Dâmbovicioara, cu surele lui de fân, cu casele risipite, cu casele specifice locului şi cu văile sculptate, începi să urci pe un drum şerpuit. După câţiva km drumul te poartă până pe culme şi de aici vezi Bucegii la răsărit şi Piatra Craiului spre apus. Un joc de lumini și de umbre te va surprinde la apus. Dacă ajungi iarna, totul îţi va părea şi mai minunat căci contrastele vor fi şi mai mari.

Drumul asfaltat se termină la un moment dat şi vei fi obligat ori să te întorci, ori să mergi mai departe pe un drum pietruit de ţară. Gropile erau multe în anii trecuţi şi probabil s-au păstrat. Vei putea trece cu o berlină fără prea mari pretenţii şi vei putea ocoli gropile. Drumul devine greu accesibil iarna şi poate crea probleme.

Traseul se poate face în 3 sferturi de zi, lejer, din Bran. Noi am ajuns pentru prima dată pe 31 decembrie nu demult şi de atunci ne-am reîntors de câteva ori, ni se face dor şi de acest loc cum ni se face dor şi de Peştera şi Măgura.

Articol scris de: Alexandru – Pure Romania

Fotografie – Pure Romania, Pestera-dambovicioara.ro

The post Peștera Dâmbovicioara appeared first on Conacul Törzburg.

Braşov

Brașovul este genul acela de oraş de care te îndrăgosteşti la prima vedere. Este imposibil să nu poposeşti aici o dată şi apoi să nu mai revii. Parcă te trage ceva înapoi şi te îmbie să descoperi tot ceea ce acest minunat oraş are de oferit. Numit şi oraşul de la poalele Tâmpei, Braşovul are ceva aparte, ceva care te prinde în mrejele lui şi te face să nu mai vrei să pleci de aici.

Ceea ce m-a frapat pe mine la Braşov este aerul de cetate medievală pe care încă îl păstrează. Poate acesta este secretul cu care Braşovul îşi atrage turiştii. Pe mine m-a fermecat instant. Or fi străduţele înguste şi pavate cu piatră sau imensa Biserica Neagră care veghează peste centru oraşului, o fi protecţia pe care muntele i-o oferă sau pur şi simplu localizarea lui sau or fi toate acestea împreună cele care fac din Braşov un oraş în care vrei să te pierzi zile în şir.

Am avut ocazia să văd Braşovul în mai multe ipostaze ale lui. Am ajuns aici şi vara şi iarna. Şi pot spune cu mâna pe inimă ca în fiecare anotimp oraşul are multe de oferit. Centrul, Piaţa Sfatului, este atracţia turistică numărul unu. Aici, pe lângă Biserica Neagră, clădirea primăriei şi multe case şi magazine care par că au încremenit în timp, poţi găsi multe terase, frumos aşezate în piaţă, unde te poţi răcori. Şi, credeţi-mă pe cuvânt, când spun că vara, chiar şi aici, la poalele muntelui, ai nevoie să te răcoreşti. Eu am ales ca prim punct de oprire Biserica Neagră. Răcoarea care te îmbrăţişează atunci când îi treci pragul te face să îţi doreşti să zăboveşti cât mai mult aici. Biserica este mare, impunătoare, cu pereţi masivi şi un stil arhitectural deosebit. Dacă ai noroc şi prinzi un concert de orgă, aşează-te pe una dintre bănci şi lasă-te purtat pe aripile muzicii. Mie mi-a trebuit ceva curaj să ies din biserică pentru că ştiam că afară mă aştepta un soare arzător şi o căldură înăbuşitoare. Dar asta se întâmplă când nu calculezi bine timpul şi ajungi în oraş pe la amiază. Seara lucrurile se schimbă total. La adăpostul răcorii, oamenii ies în piaţă şi socializează. Atunci am avut ocazia să văd adevărata faţă a Brașovului. Când oamenii mişună pe străzi. Majoritatea turişti, mulţi străini, se bucură deopotrivă de aerul curat de munte şi de frumuseţea oraşului.

Iarna lucrurile stau altfel. Oraşul este îmbrăcat de o plapumă albă de zăpadă, pufoasă. Turiştii nu mai sunt în număr atât de mare, majoritatea alegând pârtiile de schi din apropiere. Am avut ocazia minunată să petrec în Braşov un Revelion. Nu sunt eu genul care tremură într-o piaţă la un concert, dar am zis să o fac şi pe asta. Nu am regretat alegerea făcută decât din punct de vedere al frigului. Atunci am ajuns la concluzia că cel mai bine este să vizitezi acest oraş fie primăvara, fie toamna. Pe principiul nici prea-prea, nici foarte-foarte. Faptul că Braşovul este un oraş de munte îşi spune cuvântul. Aici iarna este frig. Nu că eu nu aş veni tot dintr-un oraş de munte, dar parcă aici am perceput totul la un alt nivel.

Una peste alta, Braşov este un oraş cultural extraordinar. Zeci de concerte şi evenimente au loc în fiecare an. Dacă ajungi aici în timpul unui astfel de eveniment, nu îl rata. Şi nu rata nici plimbările lungi pe străduţele înguste, printre casele vechi şi colorate. Aici zidurile şi porţile vechi îţi şoptesc fragmente de istorie. Este suficient să le priveşti în tăcere şi fiecare îţi va dezvălui povestea lor. Nu ai nevoie de ghid. Da frâu liber imaginaţiei şi lasă-te purtat de străzi ca să poţi descoperi cu adevărat Braşovul. Secretul este că nu doar clădirile frumoase din centru trebuie văzute, ci, mai degrabă, străduţele laterale, casele şi bisericile care constituie oraşul frumos numit Braşov.

Articol scris de: Andreea – Toud

Fotografie – Pure Romania

The post Brașov appeared first on Conacul Törzburg.

Cetatea Râşnov

Copil fiind am cutreierat aproape toţi munţii acestei ţări. Familia mea a avut grijă să mă înveţe ce înseamnă să fii în comuniune cu natura. În fiecare vară mergeam cu cortul, undeva prin ţară şi urcam pe munţi unde descopeream privelişti minunate. Dar atenţia noastră s-a concentrat mai mult pe ce are natura de oferit, nu şi pe ce ne poate arăta istoria. Aşa se face că Cetatea Râșnovului am văzut-o pentru prima dată anul trecut. Şi asta a fost o întâmplare, ceva de felul “unde dai şi unde crapă”.

Era o dimineaţă frumoasă de vară când ne-am hotărât să vizităm Cetatea Râşnovului. Cu o seară înainte rămăsesem cu doi prieteni în Braşov. Şi acolo tot din întâmplare ajunsesem. Dar se pare că viaţa e mai frumoasă când nu plănuieşti lucrurile minuţios, ci le laşi să vină de la sine.

Noaptea de dinainte de a merge la cetate a plouat torenţial. Nu părea o ploaie rapidă de vară, ci mai degrabă un potop în toată regula. Deja ne făceam planuri de întoarcere, dar dimineaţa ne-a întâmpinat cu un soare călduţ şi jucăuş. Natura ţinea cu noi. Aveam să aflăm asta şi mai târziu, pe zidurile cetăţii.

Experienţa cu castele şi cetăţi de la noi din ţară aveam doar de la Bran, unde fusesem cândva prin clasele primare. Nu îmi aduceam bine aminte cam ce văzusem, dar aveam aşteptări mari. De la Braşov la cetatea Râşnov faci aproximativ 20 de minute cu maşina. De la parcare şi până la cetate drumul este superb. Nu e lung, dar are o privelişte de neegalat. Pe partea dreaptă se ridica semeţi, ca un lanţ de stânci care veghează de secole peste tară, munţii Făgăraş. Şi pentru că toate astea se întâmplau undeva prin iunie, pe crestele munţilor încă mai erau porţiuni de zăpadă. O adevărată delectare pentru suflet. Am avut un noroc incredibil şi am ajuns primii la cetate. Nu pot să descriu în cuvinte liniştea desăvârşită care îmbrăca toată cetatea.

Cetatea Râşnov pare a fi una dintre cele mai bine conservate cetăţi din România. Curtea cetăţii era de asemenea cufundată în linişte. Singurele zgomote erau făcute de oamenii care tăcuţi îşi deschideau tarabele cu suveniruri. La intrare exista o maşinărie din aceea în care pui o monedă şi îţi imprima imaginea cu cetatea pe moneda. Am văzut asemenea maşinării în alte ţări, dar era prima dată când vedeam la noi aşa ceva. Şi în vârful unui deal, la o cetate părăsită. Revenind la curtea interioară, cred că am avut un noroc că era început de vară pentru că, deşi Râșnovul este o cetate mică, era plin de flori. Flori colorate care făceau cetatea să fie plină de viaţă, deşi în afară de noi mai erau vreo 3-4 comercianţi. Părea că aici timpul s-a oprit în loc. Dacă nu pui la socoteală oamenii care mişună prin curte îmbrăcaţi în haine moderne, ai putea să juri că atunci când treci poarta cetăţii, treci printr-un portal. Zidurile proaspăt văruite ale caselor, iarba de curând cosiţă şi florile parfumate m-au făcut să cred că m-am întors în timp.

Nimic din curtea interioară sau din camerele cetăţii nu avea să mă pregătească pentru, poate cel mai important punct al Râşnovului. De pe zidurile cetăţii, dintr-un vechi punct de observaţie se vede toată Transilvania. Ştiu că exagerez, dar zău că mie aşa mi s-a părut în acel moment. La picioarele noastre se întindea oraşul Râşnov, cu casele cu acoperişuri roşii, iar dincolo de oraş, minunea.

Spuneam că natura a ţinut cu noi. Cerul era senin, niciun nor nu se vedea la orizont, iar faptul că plouase cu o noapte înainte a făcut ca aerul să fie curat. Natura ne-a ajutat din plin să avem o privelişte dintre acelea de îţi tăie răsuflarea. Munţi, câmpii verzi cât vezi cu ochii şi o linie a orizontului care se pierdea în ceaţa depărtării.

Dacă aveţi ocazia să ajungeţi aici, vă recomand să nu o rataţi. Cel mai bine e să vizitezi cetatea dimineaţa, când soarele mângâie crestele munţilor şi aerul răcoros al pădurii îţi înţeapă nările.

Articol scris de: Andreea – Toud

Fotografii: Pure Romania

The post Cetatea Râșnov appeared first on Conacul Törzburg.

Curmătura

Curmătura e o cabană la poalele munţilor Piatra Craiului. E departe pentru călătorul care nu e obişnuit cu muntele şi cu potecile şi aproape pentru cei care merg pe munte. Spun asta pentru că drumeţia pentru un iniţiat e de cam o oră şi 30 de minute, din drum şi până la cabană.

La Curmătura poţi ajunge numai pe poteci. Sunt mai multe care leagă drumul dintre Râşnov şi satul Măgura de acest loc. Cea mai cunoscută porneşte chiar de la Fântâna lui Botorog, un loc de nădejde, unde vei găsi mereu apă proaspătă şi bună. Mai sunt câteva care pornesc din drum, dar de dincolo de Prăpăstiile Zărneștilor (un alt loc minunat de văzut) şi mai e şi un drum forestier, impracticabil pentru maşini, dar mai prietenos pentru drumeţii începători.

Poteca principală porneşte agale prin pădurea de foioase şi urcă pieptiş până spre o zonă cu poieni. Drumul nu-i uşor, dar e plăcut. De îndată ce ajungi la luminiş îţi recapeţi energiile căci o minunăţie de munţi ţi se arată. Din poieni se vede falnică întreaga creastă a masivului Piatra Craiului. E un spectacol pe care nu îl uiţi multă vreme. E frumos vara, dar să vezi ce frumos e iarna.

Traseul spre Curmătura este unul foarte sigur iarna, riscul de avalanşă este foarte mic. Traseul continuă prin poieni vreme de vreo 20 de minute. Apoi să ajungi din nou în pădure. De data aceasta o pădure de foioase amestecată cu cea de conifere. După încă vreo 20 de minute, dai de Curmătura, o cabană mică, de lemn, aşezată deasupra poienilor şi pădurii de conifere, la poalele masivului. Vara te întâmpină o mulţime de turişti, florile colorate din ferestre, nişte câini mari şi leneşi şi panorama munţilor Piatra Craiului care te ademenește să porneşti la drum.

Iarna nu vei găsi decât liniştea şi albul zăpezilor mari. Cabana Curmătura e primitoare şi mereu caldă. În sezonul cald, dacă ajungi în prima parte a zilei, vei mai găsi plăcintă cu brânză de vaci. E fantastică, îţi vei aminti mereu de ea şi când te vei mai duce în Piatra Craiului te vei duce şi pentru această plăcintă. Cabana Curmătura e faimoasă pentru plăcinta cu brânză. În ultimii 4 ani am trecut măcar o dată pe la Curmătura şi plăcinta a fost mereu la fel de bună.

Curmătura e locul ideal pentru primele plimbări pe munte, traseul nu e greu, e sigur şi peisajele sunt memorabile. Mai târziu, după mai multe ieşiri pe munte, drumul tău trebuie să continue spre creste. Piatra Craiului e un loc de poveste. De sus, din creastă, vei vedea Munţii Bucegi şi tot culoarul Rucăr Bran. De sus, ai o senzaţie de apropiere de orice. Îmi imaginam în copilărie munţii pe care îi cutreiera Heidi şi parcă acum aveam şansa să păşesc şi eu pe ei. Deşi primele case erau la 2 ore de alergat, parcă erai lângă ele, parcă aceşti munţi răsăreau undeva aproape de vatra satului.

Traseul de creastă e foarte frumos. Urcuşul până sus şi coborârea sunt abrupte, se fac în zone stâncoase sau pline de grohotiş, însă efortul merită pe deplin.

Dacă drumurile te poartă spre Bran şi simţi că vrei un pic mai mult, mai multă natură şi mai mult aer curat, mergi până în Zărneşti sau până în Peştera şi intră pe traseele spre Curmătura, îţi vor mângâia sufletul.

Ar mai fi de zis că acest loc e darnic, îţi dă din liniştea lui şi asta te va încărca mult.

Articol scris de: Alexandru – Pure Romania

Fotografie – Pure Romania

The post Cabana Curmătura, Piatra Craiului appeared first on Conacul Törzburg.

Satele Măgura, Peştera, Şirnea

Aveam 27 de ani când am ajuns pentru prima dată prin locurile astea. Le văzusem cu un an înainte de sus, din Piatra Craiului, am simţit de atunci că ceva minunat trebuie să fie pe aici. De atunci, an de an venim. Parcă 27 de ani am umblat prin întuneric, atât de tare m-au impresionat.

Nu vă spun de prima experienţă căci era iarnă şi, pe lângă farmecul locului, îmi amintesc şi de drumul plin de zăpadă şi de împinsul la maşină. Într-o vară am urcat din Bran spre Peşteră, drumul e bun, e asfaltat proaspăt şi e memorabil. Urcuşul e abrupt, drumul şerpuieşte pe coline până dă buzna deasupra, pe platoul plin de case şi pensiuni. Am savurat urcuşul, am mers lin şi am privit în fiecare colţişor. Te scufunzi parcă în natură. Am parcat în Peşteră şi am luat-o la picior spre Măgura, mergeam în vizită la Arabella. Da, în acest loc de poveste s-a retras o scriitoare născută în Manchester, Arabella Mc’Intire Brown, şi se bucură aici de fiecare zi. De sus, de pe drumul prăfuit, căci legătura dintre cele două sate se face pe multe poteci şi pe 2 drumuri vechi, de căruţe, se zărea Branul undeva departe, departe, într-o vale. Tot de aici se vedea drumul pe o muchie dreaptă, şcoala şi biserica satului. Dar nu v-am spus ce e mai minunat şi mai special aici, de prin locurile astea se văd la răsărit Bucegii şi la apus Piatra Craiului. E o minunăţie de privelişte oricând ai merge. Zăream în ziua asta de vară ambele masive şi mare era bucuria căci parcă nu te mai saturai privind la ele.

Am tot mers pe drum, la vale spre Măgura. Ici, colea vedeai câte o casă. Cam vechi, dar curate, rămase în spiritul locului, cu şindrilă pe pereţi ca să le apare de vânt, cu nuanţe aprinse de verde, de galben, de roşu, unele cu nişte curţi interioare, ca de han, ca să le ferească de zăpadă. Erau locuri încă vii, cu oameni, cu turme de oi închise în ţarc, cu păşuni cosite şi cu poteci prin iarbă. Am văzut şi copii, dar erau doar în vizită, de mână cu părinţii.

E greu să descriu minunăţia locului, îmi aduce mereu aminte de copilărie, de copilăria trăită, dar şi de cea imaginată, de locurile prin care zburda Heidi, de satele tradiţionale, nealterate pe care mi le imaginăm când citeam din clasicii noştri. Da, cred că ştiu, ceea ce şochează aici nu e priveliştea, absolut emoţionantă, ci contrastul dintre abrupturile pantelor şi calmul pasiunilor întinse, măreţia munţilor şi întunericul genunelor pe care le vezi din când în când, pacea oamenilor şi simplitatea caselor lor.

Am tot mers spre Arabella, am coborât drumul până într-o vale şi am ales apoi să o tăiem drept spre muchia dealului ce ieşea în grădina ei. A fost greu, valea era jos şi am muncit cam jumătate de ceas până am coborât şi am urcat în partea cealaltă. Casa Arabellei e pe o muchie de deal, cam pe la vreo 1000 de m altitudine. Poate e unul dintre cele mai frumoase locuri căci de aici se vede tot masivul Bucegi, dar şi o parte bună din Piatra Craiului. Cei din urmă sunt străjuiţi de un masiv mai mic, o salbă de munţi mai joşi în care s-au format şi Prăpăstiile Zărneștilor. Fix în locul acestora este o deschizătură ce permite vederea până spre Piatra Craiului. Nu-i loc mai bun pentru a putea vedea întreaga zonă. Ceaiul e bun aici mai ales când simţi că nu eşti singur, natura e vie, zumzete se aud în permanenţă, cântece de felurite păsări, greieri şi zgomotul blând al oamenilor care muncesc, prin livezi sau la pădure.

Timpul are răbdare aici, adică uită de tine căci parcă nici lui nu îi vine să îţi ia fericirea. Am plecat de la Arabella şi am mers mai departe, spre Fântâna lui Botorg, chiar în drumul care leagă Măgura de Zărneşti, Am urcat apoi prin curţile oamenilor până am dat de poteca pe care oamenii făceau demult naveta până la Zărneşti, la muncă. De aici ne-am continuat călătoria înapoi spre Peştera. De data asta am mers pe drumul ce înconjura pe sus cele două sate. De aici se vedeau şi mai bine Bucegii, acum la apus. Zona aceasta e şi mai sălbatică, sunt mai puţine case, drumul e mai puţin tranzitat şi trece chiar pe lângă pădure. Aici simţi şi mai puternic protecţia pe care aceste înălţimi ţi-o conferă. Parcă e un cuib între nori, departe de orice pericol. Am ajuns pe seara înapoi la maşină şi o mare de lumini vedeam spre Bran.

Am fost prin locurile astea şi iarna şi la fel de frumos a fost. E probabil cel mai potrivit loc de pe la noi pentru plimbări cu rachete de zăpadă, pentru schi de tură şi pentru plimbări prin zăpadă, pe poteci. Am fost şi pe bicicletă şi la fel de frumos a fost. Să te plimbi pe cărări, pe drumuri, pin livezi, pe lângă casele oamenilor mereu primitori şi zâmbitori, e plăcut.

Sunt multe de spus dar şi mai multe de văzut, nu rataţi ocazia de a merge pe aici, căci precum toate minunile de pe lumea asta, şi acest loc va suporta modificări într-un viitor mai apropiat sau mai îndepărtat.

Articol scris de: Alexandru – Pure Romania

Fotografie – Pure Romania

The post Satele Măgura, Peștera, Șirnea appeared first on Conacul Törzburg.