Satele Măgura, Peștera, Șirnea

Satele Măgura, Peştera, Şirnea

Aveam 27 de ani când am ajuns pentru prima dată prin locurile astea. Le văzusem cu un an înainte de sus, din Piatra Craiului, am simţit de atunci că ceva minunat trebuie să fie pe aici. De atunci, an de an venim. Parcă 27 de ani am umblat prin întuneric, atât de tare m-au impresionat.

Nu vă spun de prima experienţă căci era iarnă şi, pe lângă farmecul locului, îmi amintesc şi de drumul plin de zăpadă şi de împinsul la maşină. Într-o vară am urcat din Bran spre Peşteră, drumul e bun, e asfaltat proaspăt şi e memorabil. Urcuşul e abrupt, drumul şerpuieşte pe coline până dă buzna deasupra, pe platoul plin de case şi pensiuni. Am savurat urcuşul, am mers lin şi am privit în fiecare colţişor. Te scufunzi parcă în natură. Am parcat în Peşteră şi am luat-o la picior spre Măgura, mergeam în vizită la Arabella. Da, în acest loc de poveste s-a retras o scriitoare născută în Manchester, Arabella Mc’Intire Brown, şi se bucură aici de fiecare zi. De sus, de pe drumul prăfuit, căci legătura dintre cele două sate se face pe multe poteci şi pe 2 drumuri vechi, de căruţe, se zărea Branul undeva departe, departe, într-o vale. Tot de aici se vedea drumul pe o muchie dreaptă, şcoala şi biserica satului. Dar nu v-am spus ce e mai minunat şi mai special aici, de prin locurile astea se văd la răsărit Bucegii şi la apus Piatra Craiului. E o minunăţie de privelişte oricând ai merge. Zăream în ziua asta de vară ambele masive şi mare era bucuria căci parcă nu te mai saturai privind la ele.

Am tot mers pe drum, la vale spre Măgura. Ici, colea vedeai câte o casă. Cam vechi, dar curate, rămase în spiritul locului, cu şindrilă pe pereţi ca să le apare de vânt, cu nuanţe aprinse de verde, de galben, de roşu, unele cu nişte curţi interioare, ca de han, ca să le ferească de zăpadă. Erau locuri încă vii, cu oameni, cu turme de oi închise în ţarc, cu păşuni cosite şi cu poteci prin iarbă. Am văzut şi copii, dar erau doar în vizită, de mână cu părinţii.

E greu să descriu minunăţia locului, îmi aduce mereu aminte de copilărie, de copilăria trăită, dar şi de cea imaginată, de locurile prin care zburda Heidi, de satele tradiţionale, nealterate pe care mi le imaginăm când citeam din clasicii noştri. Da, cred că ştiu, ceea ce şochează aici nu e priveliştea, absolut emoţionantă, ci contrastul dintre abrupturile pantelor şi calmul pasiunilor întinse, măreţia munţilor şi întunericul genunelor pe care le vezi din când în când, pacea oamenilor şi simplitatea caselor lor.

Am tot mers spre Arabella, am coborât drumul până într-o vale şi am ales apoi să o tăiem drept spre muchia dealului ce ieşea în grădina ei. A fost greu, valea era jos şi am muncit cam jumătate de ceas până am coborât şi am urcat în partea cealaltă. Casa Arabellei e pe o muchie de deal, cam pe la vreo 1000 de m altitudine. Poate e unul dintre cele mai frumoase locuri căci de aici se vede tot masivul Bucegi, dar şi o parte bună din Piatra Craiului. Cei din urmă sunt străjuiţi de un masiv mai mic, o salbă de munţi mai joşi în care s-au format şi Prăpăstiile Zărneștilor. Fix în locul acestora este o deschizătură ce permite vederea până spre Piatra Craiului. Nu-i loc mai bun pentru a putea vedea întreaga zonă. Ceaiul e bun aici mai ales când simţi că nu eşti singur, natura e vie, zumzete se aud în permanenţă, cântece de felurite păsări, greieri şi zgomotul blând al oamenilor care muncesc, prin livezi sau la pădure.

Timpul are răbdare aici, adică uită de tine căci parcă nici lui nu îi vine să îţi ia fericirea. Am plecat de la Arabella şi am mers mai departe, spre Fântâna lui Botorg, chiar în drumul care leagă Măgura de Zărneşti, Am urcat apoi prin curţile oamenilor până am dat de poteca pe care oamenii făceau demult naveta până la Zărneşti, la muncă. De aici ne-am continuat călătoria înapoi spre Peştera. De data asta am mers pe drumul ce înconjura pe sus cele două sate. De aici se vedeau şi mai bine Bucegii, acum la apus. Zona aceasta e şi mai sălbatică, sunt mai puţine case, drumul e mai puţin tranzitat şi trece chiar pe lângă pădure. Aici simţi şi mai puternic protecţia pe care aceste înălţimi ţi-o conferă. Parcă e un cuib între nori, departe de orice pericol. Am ajuns pe seara înapoi la maşină şi o mare de lumini vedeam spre Bran.

Am fost prin locurile astea şi iarna şi la fel de frumos a fost. E probabil cel mai potrivit loc de pe la noi pentru plimbări cu rachete de zăpadă, pentru schi de tură şi pentru plimbări prin zăpadă, pe poteci. Am fost şi pe bicicletă şi la fel de frumos a fost. Să te plimbi pe cărări, pe drumuri, pin livezi, pe lângă casele oamenilor mereu primitori şi zâmbitori, e plăcut.

Sunt multe de spus dar şi mai multe de văzut, nu rataţi ocazia de a merge pe aici, căci precum toate minunile de pe lumea asta, şi acest loc va suporta modificări într-un viitor mai apropiat sau mai îndepărtat.

Articol scris de: Alexandru – Pure Romania

Fotografie – Pure Romania